STĂPÂNII PĂMÂNTULUI

VITICULTURA

Regiunea noastră este situată la limita nord-estică a zonei europene prielnice viticulturii. Dintre dealurile care formează partea de nord-est a Bazinului Carpatic, puţine deţin un sol benefic culturii de viţă-de-vie şi majoritatea au fost locuite în special de o populaţie consumatoare de pălincă. La o privire mai atentă, putem constata că Satu Mare este situat între cele două mari regiuni diferite din punct de vedere al tipului de băuturi alcoolice consumate: zona de sud şi sud-vest, caracterizată prin predilecţia pentru vin, şi zona de nord şi nord-est, unde se consumă pălincă.
Viticultura a reprezentat o parte importantă atât a vieţii cotidiene, cât şi a economiei în general. Începând cu perioada medievală, vinul a constituit produsul agricol cel mai uşor de comercializat. Viticultura a jucat un rol important în dezvoltarea urbană, a fost o sursă de venit suplimentar pentru familiile de iobagi, iar pentru nobili, un impozit în natură uşor comercializabil. Strugurii şi vinul au fost elemente de bază ale alimentaţiei, în special ca băutură, şi mai puţin ca fructe. Vinul cu un procent mai scăzut de alcool a înlocuit în numeroase cazuri apa potabilă, în timp ce vinul bun era asociat în mod firesc cu orice sărbătoare.
În zonele cultivate cu viţă-de-vie pe parcele mici, cum este şi zona noastră, culesul strugurilor s-a desfăşurat în comun, constituind mai degrabă o distracţie decât o muncă agricolă propriu-zisă. Cu ocazia culesului, erau chemaţi în ajutor rudele, vecinii, prietenii, iar în caz de nevoie, zilieri şi servitori. Dacă şi cei chemaţi în ajutor aveau vie, se stabilea în prealabil o ordine a culesului. Zilierii nu erau plătiţi, ci se alegeau doar oameni care aveau la rândul lor vie şi ajutorul la cules putea fi reciproc. Culegătorii primeau trei mese pe zi (dimineaţa, la prânz şi seara) şi un coş cu struguri. În plus, fiecare participant putea consuma struguri la discreţie în timpul culesului. SzL

CREŞTEREA OILOR

Datorită varietăţii geografice care caracterizează judeţul, în Satu Mare au fost reprezentate toate formele de creştere a oilor (prin transhumanţă, de câmpie, în gospodărie). Importanţa creşterii oilor se datorează numeroaselor produse care pot fi obţinute în urma acestei activităţi: lână, piele, carne, urdă, caş, brânză, jintiţă.
Conform izvoarelor, carnea de porc a devenit o parte importantă a alimentaţiei doar în ultimii 150 de ani. În perioada anterioară era folosită în special carnea de vită şi cea de oaie. În gospodăriile în care se creşteau oi, perioada în care carnea acestora era consumată se întindea de la şi până la tăiatul porcului. Mâncarea conţinând carne de oaie era preparată în cadrul petrecerilor de logodnă, nuntă, botez, strângerea recoltei şi hramul bisericii. Prelucrarea laptelui era o activitate specifică bărbaţilor. Mulsul laptelui se face o dată, de două ori sau de trei ori pe zi. După fiecare astfel de activitate, laptele este prelucrat.
Obiceiul tradiţional legat de această ocupaţie este Sâmbra Oilor, ce narchează mşsuratul laptelui şi urcarea turmelor la păşunile de munte. SZL

CLACA

Fiecare membru al comunităţii poate apela, în orice moment, la cel a cărui clacă a participat, iar acesta se simte obligat să-i returneze serviciul. Claca are la bază voluntariatul, şi de aceea accentul se pune în primul rând pe partea distractivă. Deşi înafara muncii există şi alte funcţii care pot fi asociate clăcilor, acestea rămân cele mai productive forme ale organizaţiilor de muncă. Din acest motiv, familiile trimit ca reprezentant la clacă membrul cel mai capabil. Existenţa clăcii reflectă gradul de unitate şi omogenitate al comunităţii. De aceea, în zonele cu caracter urban mai pronunţat, claca începe să dispară la sfârşitul secolului al XIX-lea. În schimb, în Ardeal, în zonele mai izolate, situate departe de centrele urbane, chiar şi în secolul XX o clacă reuneşte tot satul. SzL

COLECTIVIZAREA AGRICULTURII

Ideologia comunistă este bazată pe ideea egalităţii între oameni, încadrarea lor într-o singură clasă socială, eradicarea oricăror diferenţe economice existente în societate. Primul şi cel mai important pas spre realizarea societăţii ideale, în concepţia comunistă, este desfiinţarea proprietăţii individuale. Cele două ramuri economice majore, agricultura şi industria, suferă transformări importante în direcţia colectivizării, respectiv a naţionalizării.
În agricultură, calitatea de membru în colectiv însemna lucrarea pământului în comun şi divizarea egală, gestionată de stat, a recoltei. Teoretic, cedarea dreptului de proprietate asupra pământului trebuia să fie voluntară. Practic însă, pentru înscrierea ţăranilor în cooperativele agricole colective s-au folosit metode de constrângere extrem de dure, care se concretizau chiar şi în torturarea, deportarea sau uciderea celor care se împotriveau.
În România, procesul colectivizării începe în 1949 şi, din cauza rezistenţei întâmpinate, se extinde pe o perioadă mai lungă decât cea prevăzută iniţial, încheindu-se oficial abia în 1962. Ca urmare, 60% din totalul suprafeţei de 15.000.000 ha de teren agricol au revenit gospodăriilor colective, 30% gospodăriilor de stat, 9% rămânând în proprietate privată. ST